Principiul dominoului şi făcătura holocaustului
Vasile I. Zărnescu
Din 1976, când a fost prima ediţie a cărţii sale, până la ultima ediţie, din septembrie 2003, completată de către Arthur Robert Butz în urma unor critici, evident, nu cunoscuse cartea lui Don Heddesheimer referitoare la colecţia de articole de presă din anii 1900-1939, care a fost tipărită în octombrie 2003. De aceea, el s-a bazat, în demonstrarea falsităţii propagandei holocau$tic€, pe demolarea prezentării cazului Auschwitz ca lagăr de exterminare, prezentare făcută, pe ultima sută, inclusiv de Steven Spielberg în filmul său, pe urmele multor cărţi pe cât de false, pe atât de apologetice pe această temă. Arthur Robert Butz se bazează pe cunoscutul zis „principiu al dominoului“. A plecat de la premisa că, dacă demonstrează făcătura cazului Auschwitz ca lagăr de exterminare, atunci demonstrează fantasmagoria întregii propagande a holocaustului. Şi demonstraţia i-a reuşit cu succes, întrucât, în documentarea sa riguroasă, a analizat inclusiv celelalte lagăre, remarcând că erau de trei tipuri: de muncă, de tranzit sau de tratament; de acest ultim tip fusese Birkenau, supranumit, în mod întemeiat, „lagărul morţii“ deoarece, acolo fiind o mare concentrare de bolnavi şi bătrâni care erau trataţi ca să trăiască, era normal să se înregistreze cel mai mare număr de decese. În România de azi, aflată în plină involuţie social-economică din cauza capitalismului sălbatic reinstaurat după lovitura de stat comisă de sionişti în decembrie 1989, cu medicina şi medicaţia actuală, te internezi în spital cu o boală şi ieşi cu şase. Vă imaginaţi cum era în Germania în anii 1939-1945, când penicilina avea să fie introdusă în uz, timid, abia în 1946, iar bombele cădeau tot timpul pe capul germanilor?! Dar toate lagărele de concentrare aveau spitale şi îi tratau pe cei internaţi ca să rămână în viaţă şi să muncească, pentru că aceasta era şi raţiunea pentru care fuseseră înfiinţate: să muncească în locul cetăţenilor germani transformaţi în soldaţi, care mureau pe front. Oricum, oricine ar fi preferat, în acele vremuri, să stea în lagăr şi să muncească – mai ales că, aşa cum spusese Marx, „munca l-a creat pe om“ – decât să meargă pe front, unde riscul de a muri, mai ales în linia întâi, era maxim.
Aşa cum arată Butz, conducătorii Germaniei nu aveau nici un interes să îi extermine deliberat pe internaţi – indiferent că erau jidani, ţigani, ruşi sau de alte naţii –, fiindcă aveau imperioasă nevoie de forţă de muncă, deoarece bărbaţii germani, în marea lor majoritate, mureau pe cele două fronturi pe care Hitler fusese nevoit să le suporte, contra A.B.C.-ului strategiei militare: războiul nu se duce niciodată pe două fronturi. În susţinerea demonstraţiei lui Arthur Butz vine şi expunerea lui Elie Wiesel, din fabulaţia sa Noaptea [1]. Revista Romanian Historical Studies [2] îi face portretul în aqua forte: „Dar ura asta nestinsă pentru întregul popor german din adâncurile preistoriei şi până dincolo de sfârşitul veacurilor nu l-a împiedicat pe Elie Wiesel – atunci când se afla internat la spital la Birkenau, în ianuarie 1945, din cauză că avea o infecţie la un picior, unde tatăl său îi ţinea tovărăşie până la însănătoşire –, la apropierea trupelor sovietice, să prefere să se retragă în Germania împreună cu trupele naziste. Wiesel tatăl şi fiul au analizat bine situaţia şi au cerut să însoţească trupele germane în retragere, în loc să-i aştepte pe eliberatori (Night, p. 93; Noaptea, pag. 90)“. Vedeţi că, din cauza autosuficienţei lor autarhice, nemţii au şi lipsuri? Nu au cunoscut proverbul românesc „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!“ Dacă, în loc să-l trateze, îl lăsau să moară pe nemernic, scăpau lumea de un ticălos şi nici nu s-ar fi observat. Vorba lui Eichmann (dacă i-o fi aparţinând lui şi nu i-a fost pusă în gură de jidani): „Dacă omori un singur individ, e o crimă. Dacă omori şase milioane e o statistică!“ Scena tratării la Birkenau şi a retragerii benevole cu odioşii S.S.-işti este menţinută reamintită – după decenii de la apariţia nuvelei sale Noaptea – de Elie Wiesel inclusiv în porcăria sa de memorii, All Rivers Run to the Sea, traduse sub titlul Toate fluviile curg în mare (pag. 92). Deci, nemţii i-au tratat pe el şi pe tatăl lui (le-au dat şi cafele!) până în ultima clipă de control asupra lagărului Birkenau – despre care, amintesc, Arthur Butz scrie că era supranumit, întemeiat, „lagărul morţii“ – şi, culmea, aceştia doi – Wiesel tatăl şi nătângul său fiu, Elie – au scăpat vii din lagăr, trataţi de nazişti, şi au ales să de retragă tot cu mârşavii nazişti, decât să rămână să fie eliberaţi de către Armata Roşie „eliberatoare“. De ce or fi făcut această alegere bizară?
O altă dovadă de „recunoştinţă“, „tipic jidănească“ – spre a folosi expresia ironică a lui Marx –, este faptul că maică-sa, atunci când „Sighetul a redevenit Marmorossziget“ (adică după Diktatul de la Viena!), „era şi ea mulţumită de schimbarea noastră de naţionalitate. Pentru ea era un fel de întoarcere la copilărie şi trebuia să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru asta“ (sic), consemnează el, cu seninătatea şi inconştienţa lui de idiot aflat la maturitatea vârstei, în Toate fluviile curg în mare… (pag. 33). Totuşi, sinceritatea sa idioată ne este salutară, fiindcă se întoarce contra lui. Adică, pentru intrarea horthyştilor în Ardeal, toanta de mă-sa – care era simpatizantă comunistă şi îşi transformase casa în loc de întâlnire clandestină a agenţilor comunişti care spionau România – era mulţumită [3]! Evident, mulţumirea i-a crescut când horthyştii au trimis-o în lagăr, de unde s-a ridicat la cer pe coşul crematoriului – zice el în maculatura sa. În treacăt fie zis, tâmpitul de Elie Wiesel, devenit, între timp, membru de onoare al Academiei Române iudaizate [4], ar fi trebuit să scrie „schimbarea noastră de supuşenie“ – căci deveneau supuşii regatului Ungariei, condus de către regentul Miklos Horthy-Amiralul de Baltă –, şi nu „naţionalitate“, căci naţionalitatea nu şi-o poate schimba niciodată: a fost şi a rămas, tot timpul, un „jidan împuţit“ (sintagmă plagiată după formula academică prezidenţială „ţigancă împuţită“). Aceste pasaje, singure, relevă elucubraţiile din toată maculatura escrocului internaţional Elie Wiesel, cel mai cunoscut propagator al termenului „Holocaust“ [5], începând cu cartea sa „La Nuit“, şi popularizat de numeroasele filme pe tema „Holocaust“ şi retransmise continuu, ca filmul Nuremberg, în regia lui Yves Simoneau (Canada/S.U.A.), turnat în anul 2000, după cartea lui Joseph E. Persico, Nuremberg: Infamy of Trial, cu Alec Baldwin şi Cristhopher Plummer în rolurile principale, redifuzat, a nu ştiu câta oară, inclusiv în seara zilei de 27 iunie 2014, pe canalul Cinemax, şi redifuzat în seara zilei de 1 august 2014, pe canalul FilmBoxPlus.
Un astfel de film-aberaţie sau fantasmagoric în sensul propriu al termenului este şi interminabilul film „Shoah“ (1985), de 9 (nouă!) ore şi jumătate, al lui Claude Lanzman. Norocul nostru este că, deşi este farsor şi denigrator ca Hannah Arendt, este la fel de sincer ca ea şi ca Wiesel: aşa cum Wiesel a mărturisit că mă-sa s-a bucurat că au intrat horthyştii în Transilvania după Dictatul de la Viena, aşa cum Arendt a mărturisit că cifra magică de „6.000.000 de jidani morţi“ este doar o presupunere care n-a fost niciodată confirmată, la fel şi Lanzman a mărturisit despre aberaţia sa de film: „Trebuia făcut acest film din nimic, fără documente din arhive, inventând totul“ (cf. Libération, 25 aprilie 1985). De fapt, folosirea, aici, a cuvântului „invenţie“ – pe care, din păcate, îl utilizează frecvent şi Arthur Butz – este un abuz de limbaj, care compromite acest cuvânt: pentru asemenea făcături – cărţi, filme, conferinţe (cum obişnuieşte să ţină şi farsorul Elie Wiesel!) etc. – trebuie folosite cuvintele scorneală, născocire, fantasmagorie, aberaţie. Dar de ce „trebuia făcut acest film“? Evident, doar pentru a prolifera propaganda holocau$tică. O lungă – dar, fără îndoială, incompletă – listă de filme pe tema holocaustului unic şi de răzbunat o puteţi accesa aici: http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Holocaust_films.
Lista este, într-adevăr, incompletă cel puţin pentru faptul că începe cu filme produse în anul 1946, dar nu include şi filmul Symphony of Six Million (semnalat de un comentator pe http://www.stormfront.org/forum/t1005283/). Filmul „Simfonia celor şase milioane“ este produs în 1932, regizat de Gregory La Cava, cu Ricardo Cortez, Irene Dunne şi Gregory Ratoff în rolurile principale. Bazat pe nuvela Clopotul Nopţii de Fannie Hurst, filmul se referă la ascensiunea unui medic jidan de la rădăcinile sale umile până în vârful profesiei, precum şi costurile sociale rezidând în pierderea legăturii cu comunitatea lui, familia lui şi cu meşteşugul vindecării – deci, în esenţă, ascensiunea profesională l-a scos din ghetto-ul jidănesc în care vieţuise până atunci, viaţa în ghettou fiind impusă de Talmud, pentru a nu fi asimilat de poporul în interiorul căruia trăia, pentru a-şi păstra puritatea de „popor ales“! Dar ce legătură are filmul cu sintagma „şase milioane“? Absolut nici una! Dar dovada că a fost un film tezist, subsumat prolificei propagande jidoveşti, rezidă în faptul că a fost difuzat atât în Europa, cât şi în alte părţi şi titrat în limba franceză sub titlul L’Âme du ghetto (http://fr.wikipedia.org/wiki/L’%C3%82me_du_ghetto; cf. şi http://tcmcinema.fr/films/fiche/symphony-of-six-million-1932_951/).
Dar de ce să se mai vorbească de „Sufletul ghetto-ului“, de vreme ce, prin parvenirea socio-profesională, la care râvnise, părăsise ghetoul? Pentru că era un prilej să se vorbească de suferinţele jidanilor: pentru că, vedeţi dvs., jidanii sufereau atât din cauza celorlalţi, a goyimilor, cât şi din cauză că îşi părăseau ghetoul şi sufereau de teama permanentă de a fi asimilaţi şi a încălca preceptele Talmudului pentru că jidanii ar fi fost un „popor ales“ şi nu trebuiau să se amestece – „să se spurce“ – cu alţii, cu alte popoare!
De aceea se încadrează în misiunea propagandistică promovată de activiştii holocaustişti. Diferendumurile care mai existaseră în ţările Europei cu jidanii se mai estompaseră în anii ’20 şi ’30 ai secolului XX, aşa că trebuia găsit un motiv ca să fie repusă în atenţia opiniei publice sintagma celor „şase milioane“, iar cea mai eficientă propagandă era tot un film, deoarece, redifuzat, este vizionat de milioane de indivizi, a căror opinie şi conştiinţă este influenţată profund, întrucât „o imagine face cât o mie de cuvinte“ (vedeţi fig. alăturată).
Producerea unor asemenea filme eminamente false, dar foarte bine realizate – cel puţin unele – are scopul de a induce un mare efect psihologic, cu mare influenţă şi, deci, cu mare putere manipulatoare, ca, de exemplu, filmul lui Resnais, „Nuit et Brouillard“ (1955), al cărui titlul este traducerea sintagmei „Nacht und Nebel“ / „Noapte şi Negură“. Sintagma constituie codul unei directive a conducerii Germaniei date contra duşmanilor regimului nazist pentru arestarea lor discretă – „noaptea“ – şi ducerea lor într-o direcţie necunoscută – în „negură“, „ceaţă“ –, fiind vorba de un decret din 7 decembrie 1941, emis de către Adolf Hitler şi semnat de mareşalul Wilhelm Keitel, şeful Înaltului Comandament German al Forţelor Armate; sintagma este împrumutată din scrierile lui Johann Wolfgang von Goethe, care, la rândul său, a folosit-o pentru a descrie acţiunile clandestine, care, de cele mai multe ori, sunt ascunse de ceaţă şi de întunericul nopţii. Din panoplia propagandistică fac parte şi cărţi fantasmagorice elaborate deliberat pentru a întreţine şi răspândi făcătura „Holocaustului“ – precum cele confecţionate de Lucy Dawidowicz, Léon Poliakov, Stefan Szende, Miklos Nyiszli, Simon Wiesenthal, Elie Wiesel, Jean Ancel, Matatias Carp, Oliver Lustig, Gitta Sereny ş.a., mulţi dintre ei ridiculizaţi în mod expres şi de Arthur Butz în ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX. Recent a mai apărut o asemenea maculatură, scrisă de Elena Chiriţă, „Holocaust. Destine la răscruce“ (Editura Universitară, Bucureşti, 2013). Prin confecţionarea acestor filme şi cărţi false, născocite s-a ajuns la inducerea în opinia publică internă şi internaţională a „convingerii“ existenţei în realitate a „legendei“ Holocaustului, cum se exprimă unii autori, inclusiv Arthur Butz. Eu prefer să-i spun nu „legendă“, ci „făcătură“, deoarece se compromite cuvântul „legendă“ prin asocierea lui cu escrocheria holocash-lui.
Puterea de persuasiune a propagandei holocau$tic€ a devenit extrem de mare – îndeosebi prin industria cinematografică de la Hollywood, unde, aţi văzut, aproape că nu e film, indiferent de tema principală, în care să nu apară un supravieţuitor al lagărelor cu kipa pe cap, un antebraţ cu număr tatuat în lagăr sau un alt personaj care vorbeşte despre o rudă de-a sa care a murit sau a suferit în lagăr etc. Un exemplu peremptoriu, dintre nenumărate altele, este filmul „Şlefuitorul de diamante“ (The Cutter, S.U.A., 2005), cu Chuck Norris, în rolul detectivului ferm şi intransigent, şi Joanna Pacula, în rolul nepoatei şlefuitorului de diamante principal – căci erau mai mulţi, în film cel puţin doi, foşti colegi la Auschwitz, unde şlefuiau diamante pentru Hitler; acum şlefuiau pentru ei, dar le-a luat urma fostul lor comandant care-i bătea în lagăr (deşi la Auschwitz nu a existat un atelier de şlefuit diamante), iar acum voia să-l pună la muncă pe expertul-şlefuitor; ca să se fofileze mai bine şi să se dea drept supravieţuitor al „Holocaustului“, cu avantajele de rigoare, regizorii şi scenariştii filmului i-au tatuat fostului nazist pe antebraţ un număr de lagăr – ceea ce atestă că au fost mai deştepţi decât Elie Wiesel, care, deşi se laudă că fost deţinut în lagăr, nu are număr tatuat şi nici nu i-a trecut prin cap să-şi tatueze unul (sau măcar să şi-l scrie cu cerneală), ca să nu-l mai ia peste picior „negaţioniştii“ holocaustului; filmul s-a difuzat pe canalul PROTV, în 3 august 2014, la ora 23 şi a fost reluat, în 4 august, în zori, la ora 3. În 12 august 2014, pe canalul AXN, în cadrul serialului „Minţi criminale“, s-a difuzat, de la ora 23, episodul 3 din Sezonul 8, care expunea cazul unui chirurg nebun, dar dedublat de unul cvasi-sănătos, care amputa picioarele unor indivizi pe care putea să-i răpească, spre a încerca să facă un transplant de gambă. Şi unul dintre detectivi, ăla cu figură de sud-american şi cu mustaţă, explicându-le colegilor sideraţi să constate existenţa unor asemenea experienţe de-a dreptul morbide, ca să-i „liniştească“, i-a lămurit: „Asemenea experienţe făceau şi unii medici la Auschwitz şi Dachau!“ Nu se făceau astfel de experienţe, dar era o ocazie să se bage în scenariu această replică, fiindcă aduce bine în film un instrument de manipulare pentru panoplia propagandei holocau$tic€. În seara zilei de 8 septembrie a.c., tot pe AXN, în acelaşi serial, episodul 23, sezonul 9, detectivul cel tânăr şi atoateştiutor, Reis, expunea poliţiştilor „profilul psihologic“ al criminalului: „Un tânăr de 30-35 de ani, care a fost abuzat în copilărie şi acum comite crime ca să se răzbune. E acelaşi profil ca al lui Hitler, care s-a răzbunat prin Holocaust“ (sic)! Până la redactarea finală a acestei a doua ediţii, am să urmăresc serialul, să văd câte astfel de replici holocaustiste inserează scenaristul sau să depistez alte filme din „cultura Holocaustului“.
În vederea unei alte eventuale ediţii, am să fac o listă cu toate filmele vizionate în care se face vreo aluzie la lagărele de muncă din WW2; şi îi rog pe cititori să facă la fel.
După cum relevă Roger Garaudy, „chiar şi foştii deportaţi de la Buchenwald sau de la Dachau s-au lăsat sugestionaţi de legenda atât de grijuliu şi perseverent întreţinută. Un mare istoric francez, Michael de Bouard, decan onorific al Facultăţii din Caen, membru al Institutului şi fost deportat la Mauthausen, declara în 1986: «În monografia despre Mauthausen pe care am făcut-o (…) în ’54, în două rânduri am vorbit despre camera de gazare. Timpul reflecţiei o dată sosit, mi-am zis: unde am dobândit convingerea că exista o cameră de gazare la Mauthausen? Nu în timpul şederii mele în lagăr, căci nimeni nu bănuia că ar putea exista acolo; este vorba, deci, de un „bagaj“ pe care l-am primit după război, asta e sigur. Apoi am remarcat că în textul meu – în timp ce majoritatea afirmaţiilor mele se sprijineau pe referinţe – privitor la camera de gazare nu aveam nici una…»“ (Ouest-France, 2-3 august 1986, pag. 6, apud R. Garaudy, Miturile fondatoare ale politicii izraeliene, pag. 139).
Fireşte că, la fel ca Michael de Bouard, au fost influenţaţi toţi care citeau astfel de cărţi şi filme de propagandă holocaustistă, foarte abil concepută şi diseminată. Un alt astfel de exemplu peremptoriu este Madeleine Malraux, una dintre soţiile – cu acest statut cel mai îndelungat – pe care le-a avut André Malraux (printre aceste soţii inserând şi câteva amante). Aşa cum relevă în cartea sa de memorii Avec une légère intimité, ea şi doi dintre fiii „săi“ (mai precis, Alain, al ei făcut cu André Malraux, şi Vincent, al lui André Malraux făcut cu o nevastă anterioară) au vizionat filmul „Nuit et Brouillard“ şi ea a fost profund afectată de „realitatea“ expusă în imagini:
„29 août 1956. Vincent, Alain et moi sommes allés voir Nuit et Brouillard au Studio de l’Étoile. Nous sommes ressortis silencieux, chacun en lui-même, vaincus. Puis nous sommes allés dîner et nous avons pu parler. Deux gamins de douze et treize ans découvrant le mal. Mes yeux ouverts sur la mécanique insoutenable, sur le système de la déportation et camps de concentration, sur les trains partant vers l’horreur. (…) Je ne sais si j’ai bien fait d’emmener ces gosses voir cette preuve par l’image de l’enfer humain. Et c’est avec ces images que Vincent repart demain pour sa pension“: „29 august 1956. Vincent, Alain şi cu mine am mers să vedem Noapte şi Negură la Studio de l’Étoile. Am plecat de acolo tăcuţi, fiecare cufundat în propriile gânduri, învinşi. Apoi am mers să cinăm şi am putut vorbi. Doi puştani de 12 şi 13 ani descoperind răul. Ochii mei deschişi asupra mecanicii intolerabile, asupra sistemului deportării şi lagărelor de concentrare, asupra trenurilor plecând spre oroare. (…) Nu ştiu dacă am făcut bine ducându-i pe puştii ăştia să vadă această dovadă în imagini a infernului omenesc. Şi mâine Vincent va pleca la pension cu aceste imagini în minte“ [6]. Chiar laconismul acestei consemnări atestă şocul produs de vizionarea filmului asupra ei şi a copiilor: ea s-a declarat, fapt simptomatic, „învinsă“ din start – adică imediat după vizionarea filmului, fără să-şi pună întrebări metafizice sau cu substrat istoric privind veridicitatea celor văzute. E-adevărat că Madeleine Malraux era o mare pianistă, celebră în epocă, deci era de o mare sensibilitate şi era normal să fie foarte impresionată de acest film bine realizat sub aspect artistic, chiar dacă este literalmente fals. Totuşi, la vârsta de 42 de ani – cât avea când a vizionat filmul Noapte şi Negură –, era în plină maturitate şi, ca pianistă de succes şi soţie de ministru, avea o viaţă intelectuală şi socială activă şi de înalt nivel – deci nu era un fitecine, avea un discernământ şi o inteligenţă socială situate mult deasupra mediei. Dar ea a fost atât de impresionată încât a crezut de cuviinţă să consemneze aceste emoţii în jurnalul său. Căci, de vreme ce Alain Resnais a turnat acel film, înseamnă că-i adevărat – adică este o altă formă de mişcare a fenomenului numit „fetişismul literei tipărite“; iar efectul de inducţie a emoţiei şi, deci, de fixare a mesajului proholocaustist, este, prin utilizarea imaginii, mult mai puternic, ilustrat elocvent în arhicunoscuta expresie „o imagine face cât o mie de cuvinte“ – pe care, din cauza veridicităţii ei, şi-a luat-o drept slogan de emisiune şi Felix Rache, la Antena 3! De unde şi pletora de filme produse industrial la Hollywood. Apoi, încă un aspect semnificativ pentru persistenţa emoţiei de atunci: a considerat necesar să păstreze acest pasaj din jurnalul ei şi în anii 2010-2012, când şi-a redactat (cu ajutorul nepoatei sale, Cécile Malraux) aceste cvasi-memorii, la vârsta de 95-97 de ani (a murit la 99 de ani!), ca o dovadă în plus a faptului că a fost marcată profund de filmul Noapte şi Negură – care, apreciază şi Roger Garaudy, este „bine făcut“. De altfel, şi filmul Nuremberg, citat anterior şi răsdifuzat, este bine făcut, adică impresionează telespectatorii eminamente ignoraţi şi, deci, naivi, creduli chiar dacă are, în scenariu, nişte sincope care demască făcătura – dar de aceste deficienţe de asamblare, de confecţionare a filmului îşi dau seama doar cei versaţi în critica propagandei holocaustice.
O colegă, rezervistă a S.R.I., deci informată şi, în genere, cultă, fiind licenţiată în limbi străine – şi care, la serviciu, s-a ocupat, printre altele, cu monitorizarea presei străine –, a fost, şi ea, foarte „tuşată“ de unele dintre afirmaţiile mele din prima ediţie a acestei cărţi – ieşită de sub tipar în 3 august 2014 şi difuzată aproape imediat –, fiindcă, la fel ca noi toţi, fusese îndopată cu maculatura şi cu filmele despre grozavele suferinţe din Al Doilea Război Mondial ale jidanilor. La fel, un producător de televiziune, care mă cheamă frecvent în emisiunile sale pentru a le realiza mai bine, s-a declarat, în primăvara acestui an, pe deplin lămurit despre veracitatea respectivelor suferinţe jidăneşti şi mi-a respins, de plano, orice argumente pe tema aceasta, mărturisind că nu-mi citeşte articolele în cauză – pe care tocmai i le recomandasem spre clarificare –, deoarece tema fusese, chipurile, deja, „clarificată“: m-a lăsat, efectiv, fără grai când mi-a adus ca argument, printre altele, tocmai „cartea lui Simon Wiesenthal, Asasinii printre noi“, pe care el o citise, evident, în adolescenţă (dată fiind diferenţa de vârstă dintre mine şi el) şi care-l marcase atât de mult încât îşi amintea, prompt, de ea, inclusiv într-o convorbire telefonică întâmplătoare! E drept că, la bază, omul este inginer. Şi, vorba antologică a lui Alexandru Monciu din schiţa lui – premiată de C.C. al U.T.C. prin anii ’80! – „El şi ea“: „El inginer; ea intelectuală“… În dimineaţa zilei de 8 octombrie a.c., pe la ora 6 şi jumătate, ne întorceam spre casele noastre în maşina postului OTV, după încheierea emisiunii de la 00h la 6h, şi el mi-a reproşat că nu l-am invitat la lansarea primei ediţii a acestei cărţi [7]. „Ba te-am anunţat pe e-mail de două ori, şi pentru 18 şi pentru 25 septembrie, dar dacă nu citeşti poşta!“, i-am replicat. „Şi de ce nu ai adus cartea, acum, s-o prezinţi în emisiune!“, mi-a reproşat el, în chip de scuză. „Păi, ce, voiai să ne interzică ăştia, iarăşi, postul?!“ „Dar de ce, ce carte ai tipărit?!“ Aceea despre care ţi-am mai vorbit, HOLOCAUSTUL – GOGORIŢA DIABOLICĂ!“ „Oh!, a făcut el speriat. Bine că nu ai adus-o!“ „Păi, vezi?!“
Ceea ce este mai grav este că inginerul meu avea, în modul cum îmi vorbise la telefon, cu câteva luni în urmă, chiar o nuanţă de convingere cvasifanatică asupra „adevărului“ ştiut de el! Nu mai accepta altă opinie! Şi, categoric, este greu să-i faci să vadă, să asculte şi alte puncte de vedere. Nu-i fac un reproş pentru această atitudine, fiindcă şi pe mine mă impresionase cartea şi o ţinusem minte, mai ales că o aveam în bibliotecă şi mă împiedicam mereu de ea, până când am pus-o pe rândul din spate al raftului; în urmă cu circa 25 de ani mă lămurisem despre escrocheria holocaustului, iar de vreo 14 ani am început să combat în articole semnate cu numele meu propaganda respectivă, primul studiu mai extins fiind publicat în 2002: „Holocaust-ologii – vectori ai războiului axiologic contra României“; voi reveni cu analiza asupra cazului marelui escroc Simon Wiesenthal.
Primul articol contra jidanilor, pe care l-am publicat sub pseudonimul „V. D. Thóth“, a fost „Moses Rosen antiromânul“, şi a fost tipărit în revista „România Mare“, prin primăvara lui 1993. La începutul anului 1993 primisem informaţia că şef-rabinul Moses Rosen dăduse reţelei lui de informatori din ţară directiva să identifice publicaţiile româneşti în care se făcea „propagandă antisemită“. Unul dintre directorii S.R.I.-ului dăduse ordinul diviziunii noastre de informaţii să facem un articol de contracarare. Cum eu conduceam biroul care avea în atribuţii aceste ameninţări la adresa siguranţei naţionale şi eram şi unul dintre cele mai bune „condeie“ ale unităţii – fiindcă modestia mă împiedică să spun că eram, de fapt, cel mai bun –, am primit misiunea să elaborez acel material. Prin Biroul de presă al S.R.I., articolul meu avea să fie plasat, de către şeful acestuia, Nicolae Ulieru [8], la revista lui Corneliu Vadim Tudor, care devenise şi proaspătul preşedinte al Partidului „România Mare“ şi, pe vremea aceea, cocheta cu directorul S.R.I., d-l Virgil Măgureanu; ulterior au ajuns „la cuţite“. Astfel, firav, am inaugurat ofensiva mea contra jidanilor, care a început să capete vigoare. Studiul „Holocaust-ologii – vectori ai războiului axiologic contra României“, publicat în revista Justiţiarul, a fost primul articol semnat cu numele meu. Cu timpul, documentarea pe această temă m-a determinat să „mă trezesc din somnul raţiunii“ şi să-mi dau seama de marea mârşăvie a propagandei holocaustice, care, subtil, mă convinsese să sufăr şi eu, ani de zile, pentru suferinţele născocite ale jidanilor.
Pe această puternică falsă convingere indusă mizează şi propaganda holocaustică: să îndoctrineze, să formeze nişte zombi prin repetarea la nesfârşit a gogoriţei cu holocaustul, exact ca în Aria calomniei, ale cărei versuri le-am citat anterior şi pe al cărui calapod se confecţionează, de un secol şi jumătate, şi „aria“ holocaustică: „Calomnia e un vânticel, o briză slabă ce adie (…). Încet, încetişor, ici şi colo, pe şoptite, şuierând, se prefiră, se strecoară. În urechile mulţimii pătrunde cu viclenie. (…) Iar nenorocitul calomniat, terminat şi desfiinţat (…) Sufletul şi-l va da!“ Acum, după ce, prin războiul imagologic şi axiologic a reuşit „să-i ia sufletul“ individului, propaganda holocau$tică îi ia şi banii „de holocaust“!
Consecinţa calomnierii indivizilor şi popoarelor cu acuza de comitere a holocaustului a fost subliniată şi de către psihologul american Kevin B. MacDonald, în cartea sa INFLUENŢA EVREILOR ÎN LUME (Editura Vicovia, Iaşi, 2006), în care constată că s-a ajuns până acolo cu viclenia încât istoricul jidan Peter Novic declară cu nonşalanţă: «Noi nu suntem doar „popor biblic“, dar şi un popor al filmelor de la Hollywood şi al serialelor de televiziune, al articolelor din reviste şi din ziare, al comics-urilor şi al simpozioanelor academice. Când preocuparea intensă pentru Holocaust s-a generalizat printre iudeii americani, a fost nu numai natural, dar şi practic inevitabil ca aceasta să se propage în toată cultura, dat fiind rolul important pe care îl joacă iudeii în mass media americane şi în influenţarea elitelor formatoare de opinie106» (op. cit., pag. 71). Ca să nu ne lăsăm adormiţi – şi, deci, induşi în eroare în continuare – de prima frază a lui Peter Novic, trebuie să reamintim falsificarea: jidanii nu sunt „popor biblic“, ci un popor turcic parvenit la religia mozaică, după cum precizase A. Poliak încă în 1943.
Şi alte câteva observaţii categorice ale lui K. B. MacDonald: «Situaţia curentă din Statele Unite este rezultatul unei desfăşurări teribile de influenţă şi putere jidănească. Trebuie să medităm la faptul că jidanii americani au reuşit să menţină un sprijin incontestabil pentru Israel în ultimii treizeci şi cinci de ani, în ciuda faptului că Israelul a confiscat teritorii şi s-a angajat în reprimarea brutală a palestinienilor din regiunile invadate – reprimare care va sfârşi, cel mai probabil, cu expulzarea sau subjugarea completă, cu degradarea şi apartheidul. În timpul aceleiaşi etape, organizaţiile jidăneşti din America au constituit o forţă importantă – după părerea mea, forţa principală – în formarea unui stat dedicat suprimării identităţii etnice a europenilor, în încurajarea imigraţiei multietnice în S.U.A. şi în formarea unui sistem juridic şi a unei ideologii culturale cu o sensibilitate obsesivă la nemulţumirile şi interesele minorităţilor etnice: cultura Holocaustului113.
Iudaismul american este bine organizat şi generos finanţat. A acumulat o putere considerabilă şi şi-a atins obiectivele114» (op. cit., pag. 75). Kevin B. MacDonald citează opinia altor lideri notorii ai jidanilor – ca Richard Perle (înregistrat de F.B.I. că făcea spionaj pentru Israel), Paul Wolfowitz [8], gruparea Strauss-Bloom ş. a. –, care sunt şi mai tranşanţi în exprimare: „Momentul definitoriu al istoriei noastre a fost cu siguranţă Holocaustul… A fost distrugerea, genocidul unui popor întreg şi eşecul de a răspunde la timp unei ameninţări care se ivea în mod evident“ (idem, pag. 228). Afirmaţii care, aşa cum voi releva în continuare, sunt literalmente false, dar sunt făcute cu scopul deliberat şi consecvent al consolidării şi diseminării propagandei holocau$tic€.
Aşadar, jidanii au instituit „cultura Holocaustului“ şi se declară un „popor al Hollywood-ului“ în S.U.A. Dar, prin răspândirea filmelor şi prin controlul aproape ale tuturor mass media din lume, „cultura Holocaustului“ a fost exportată – prin filme ca Noapte şi Negură, cărţi ca maculatura fantasmagorică a lui Elie Wiesel sau Simon Wiesenthal, prin „articole, simpozioane“ etc. – în toată lumea şi deformează afectivitatea, spiritualitatea zecilor de milioane de indivizi – mulţi dintre ei intelectuali care devin, la rândul lor, formatori de opinie în mediul lor – care încep să creadă că respectivul holocaust chiar a existat şi-i prostesc şi pe alţii, pentru că au văzut ei filmul Noapte şi Negură sau Nuremberg sau Auschwitz sau altele de acelaşi gen.
Aşa am fost, ani de zile, păcălit şi eu şi mulţi alţi români, precum şi zeci milioane de oameni din lumea-ntreagă de abominabila propagandă privind „Holocaustul“. Noi am fost păcăliţii, iar păcălicii au fost jidanii propagatori ai escrocheriei holocau$tic€, care au încasat „verzişorii“. Dar Adrian Năstase, om şcolit, cu două facultăţi – de drept şi de sociologie –, ministru de Externe, preşedinte al Camerei Deputaţilor, premier, poliglot, plimbat prin lume, nu era un om neinformat. Dimpotrivă: inclusiv S.R.I.-ul îl informa prin buletinele de presă cotidiene şi prin note informative, rapoarte, sinteze speciale conţinând informaţiile secrete. Totuşi a dat criminala O.U.G. nr. 31/2002, care, îndeosebi prin articolul 6, a terorizat cercetarea istorică şi politologică, a terorizat Academia Română şi toate mass media – practic, a îngenuncheat România. Şi acum vine şi demagogul Crin Antonescu (consiliat, fără îndoială, de impostorul Niels Schnecker [10]) să ne pună laţul de gât, vrând să accentueze pedepsele prevăzute de O.U.G. nr. 31/2002; e drept că Crin Antonescu este doar istoric, dar, cum a rămas repetent câţiva ani, se presupune că a „aprofundat“ studiul istoriei, apoi este politic-„astru“ de 20 de ani, a fost preşedintele Senatului României, preşedintele-interimar-trei-luni al României şi, printr-un concurs nefast de împrejurări, chiar unul dintre preşedinţii Partidului Naţional Liberal – care, prin actele antinaţionale comise de Crin Antonescu şi predecesorii săi, numai naţional nu este şi, ca atare, acum este în derivă şi pe cale de dispariţie, mergând pe urmele P.N.Ţ.C.D., cum am prognozat acum un deceniu. Pot fi iertaţi aceştia? Categoric, nu!
NOTE
[1] Cf. Naomi Seidman, pe http://www.eliewieseltattoo.com/tag/naomi-seidman/.
[2] Cf. http://worldfuneral.3x.ro/articole/eliewiesel.html.
[3] Vasile I. Zărnescu, „Paul Goma are dreptate! (2)“, pe http://ro.altermedia.info/romania/2008/12/19/paul-goma-are-dreptate-2/. Vezi şi idem, „Paul Goma are dreptate! (1)“, pe http://ro.altermedia.info/romania/2008/12/18/paul-goma-are-dreptate-1/; vezi şi http://robertfaurisson.blogspot.ro/1986/03/un-grand-faux-temoin-elie-wiesel.html; http://robertfaurisson.blogspot.ro/1993/06/un-grand-faux-temoin-elie-wiesel-suite.html; http://www.radioislam.org/islam/french/textes/wiesel.htm; http://robertfaurisson.blogspot.ro/1986/10/a-prominent-false-witness-elie-wiesel.html. Similar, aici: http://ioncoja.ro/textele-altora/ce-ne-facem-cu-escrocul-si-cu-prostii-care-l-au-crezut-elie-wiesel-nu-i-elie-wiesel/.
[4] Voicu Tudor, „Iudaizarea Academiei Române“, pe http://ro.altermedia.info/romania/2013/03/08/iudaizarea-academiei-romane/.
[5] Vasile I. Zărnescu, „Wiesel + Ioanid = „Mizerabilii“, pe http://www.altermedia.info/romania/2011/10/02/wiesel-ioanid-mizerabilii/.
[6] Cf. Céline Malraux, Madeleine Malraux, Avec une légère intimité. Le concert d’une vie au cœur du siècle. Editions BakerStreet-Larousse, 2013, pag. 129. Cf. şi http://www.amazon.fr/Avec-l%C3%A9g%C3%A8re-intimit%C3%A9-C%C3%A9line-Malraux/dp/2035861497.
[7] Cf. http://www.librariaeminescu.ro/isbn/606-601-061-1/Vasile-I-Zarnescu__Holocaustul-Gogorita-diabolica. Vezi şi: http://ioncoja.ro/amestecate/anunt-si-invitatie/.
[8] Cf. http://ro.altermedia.info/romania/2010/11/08/disfunctionalitatea-de-la-prostie-la-epidemie/.
[9] Acuzat de presa internaţională de complexe acte de corupţie: http://www.avaaz.org/en/fire_wolfowitz/;
http://www.nytimes.com/2006/09/14/business/14wolf.html?pagewanted=all&_r=0.
[10] Cf. de ex., «Identitatea pierdută a lui Schnecker. Cum au dispărut din CV-ul strategului lui Crin Antonescu colaborarea cu Reagan, licenţa de pilot militar şi alte „amănunte“», de Iulia Marin, pe http://adevarul.ro/news/politica/crin-antonescu-1_5241c60dc7b855ff56bedf61/index.html; vezi şi: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2013/06/28/niels-schnecker-mason-crin-antonescu/.