CE VREA PAUL GOMA? BUNĂ PACE
(O republicare necesară)
Dan Culcer
Acest comentariu a fost trimis la 2 martie [2005] d-lui Sorin Roşca Stănescu la Ziua. Întrucît pînă azi nu am nici veste din partea redacţiei, întrucît socotesc că era un subiect fierbinte şi nu o îngheţată de lins vara, îl fac public în grupuri şi publicaţii on line. D.C.
Domnule Dan Pavel,
Nu am avut ocazia să ne cunoaştem, nimeni nu ne-a prezentat reciproc. Dar vă citesc articolele de o bună bucată de vreme. De aceea, ca între vechi cunoştinţe de bloc sau de scară, care nu se salută, dar se ştiu, trec peste reverenţa simbolică pentru a ajunge la obiecţii. În legătură cu editorialul recent publicat în Ziua, intitulat „Ce vrea Paul Goma?“, aş dori să fac publică o opinie, pentru argumentarea mai temeinică a căreia îmi voi face, poate, timp în viitor, tot în mod public.
Iată ce afirmă Dan Pavel peremptoriu: „După prăbuşirea comunismului totalitar de tip sovietic, Paul Goma a trecut de la anticomunism la antisemitism şi antiamericanism“. Altfel spus, Paul Goma ar fi un anti-, niciodată constructiv, mereu în răspăr. Recunoaşteţi, măcar, că are, acceptînd că ar fi chiar aşa, măreţia de a înfrunta aproape singur coloşi, cu care alţii s-au acomodat mai mult sau mai puţin uşor, pentru mai scurtă sau mai lungă vreme. Cred că formula cu care vă începeţi editorialul din Ziua de Luni, 28 februarie 2005, formulă percutantă şi lapidară, bună pentru un început de articol, este expresia unei grave confuzii. Etichete. Nici un argument.
Păreţi a fi convins că nimeni nu mai are dreptul să discute în spirit critic despre acţiunea publică sau secretă a statului nord-american. V-aş face un proces de intenţii dacă aş susţine că opinia Dv. are cea mai vagă legătura cu vreo funcţie de responsabil al Project on Ethnic Relations, nu-i aşa? Acesta e un program pacificator, pus în mişcare în 1991, de evitare a conflictelor interetnice, din aşa-zisa eră post-comunistă, şi nu de aţîţare a lor. Presupunînd că aceasta ar fi singura sa funcţie.
Observ că în scrisul lui Paul Goma nu e vorba de anti-americanisme, cum nu e vorba nici de anti-semitisme, ci doar de obiecţii şi proteste temeinice faţă de politici de forţă, crime practicate în numele unor teorii ale superiorităţii militare, doctrinale, culturale sau rasiale. Nu vă voi face afrontul de a cita opiniile şi argumentele atîtor anti-americani iluştri sau necunoscuţi, a unor persoane ca Chomsky, nici nu mă voi baza pe protestele zecilor de mii de cetăţenii ai lumii care au argumente foarte reale pentru a contesta dreptul guvernului american de a se declara poliţaiul şi salvatorul democraţiei în lume. Sau de a înlocui, în Europa de Est, regimuri dictatoriale forte cu regimuri supuse organizatorilor noului Congres de la Viena.
Negativitatea pe care o concentrează în lume acţiunile acestui guvern, ca şi acţiunile unor guverne solidare sau subordonate, poate fi înţeleasă ca o consecinţă a căderii acestor umani, care se cred zei, în hybris. Consecinţele vor fi cele cunoscute din tragediile greceşti.
Nu analizaţi, ci rezumaţi, grăbit, cîteva din argumentele lui Goma, şi care nu sunt doar ale lui, pe baza cărora intelectualul Paul Goma îşi construieşte rezervele, sau incriminările, în privinţa atitudinii şi acţiunilor violente, criminale, etnocidare ale extremiştilor şi colaboraţioniştilor pro-sovietici, „comunişti“ evrei, sau evrei-comunişti, în Basarabia anului 1940, la care se refera în studiul Săptămîna roşie. Acceptaţi că „Problemele ridicate de Goma nu sunt invenţii“. Ele «trebuie, însă, abordate printr-o atentă cercetare politico-istorică, analiza contextului politic şi geopolitic, accesul la arhive, documente, mărturii personale etc., nu prin insulte, atacuri la persoană şi promovarea „discursului urii“». Transformaţi prea repede în discurs al urii, un discurs al saturaţiei, cea pe care o formulează Paul Goma, în nume propriu, dar şi în numele multora care cred şi simt ca el, exasperaţi.
Dar aţi pus, de la început, eticheta şi, deci, în pofida afirmaţiei de mai sus, vă aliniaţi comentatorilor de gen Radu Ioanid, care ignoră argumentaţia lui Goma, faptele evocate, şi se grăbesc să trîntească comod şi convenabil stampila: antisemit.
Nu evocaţi ce li se cere, şi nu doar de către Paul Goma, unora dintre intelectualii romani sau evrei care bântuie prin viaţa politică şi prin presa română de după 1990, şi care au avut „nefericirea“ să fie descendenţi de activişti de partid, de securişti, dintre care unii au colaborat cu „organele“ din frageda lor pruncie: să nu se mai agite pentru a da sfaturi tuturora în legătură cu toate, de la drepturile omului pînă la dreptul unora de a-l admira pe Ion Antonescu şi de a pune bronzuri cu chipul său pe la răspîntii.
Nimeni nu poate reimpune o noua Istorie a lui Roller, deşi se pare că nostalgici mai există printre criticaştrii care îl atacă cel mai vehement pe Goma, care i-au admonestat, la vremea respectivă, pe Dorin Tudoran, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu ş.a., pentru „cutezanţa“ de a compara Holocaustul cu Gulagul, care găsesc urme de gândire legionară (?!) în opera omnia la Mircea Eliade, de trădare a comunităţii la Eugen Ionescu, şi-l dispreţuiesc pe Constantin Noica pentru iubirea de limba română, care practica neruşinat anacronismul, făcîndu-i responsabili de aspectele violenţe ale legionarismului, ca mişcare care a recurs la violenţă şi crimă politică. Tot ce li se cere acestor snobi, trepăduşi de viţă nouă, este să se lepede de păcatele părinţilor sau, dacă nu sunt capabili, fiindcă nu e uşor, măcar să încerce să discute liber de prejudecaţi şi solidarizări de clan despre efectele comunismului criminogen. Sau să tacă.
Credeţi, poate, că este o exagerare că aceia care au suferit, cît şi urmaşii lor, să caute stabilirea responsabilităţii exceselor şi atrocităţilor ocupanţilor sovietici, cozilor de topor, P.C.R.-ului şi Securităţii? Şi să ceară legitim despăgubiri morale şi materiale, acordate relativ uşor altor categorii. Recentele demersuri în direcţia preşedintelui ţării, la 15 ani de la lovitura de stat din decembrie 1989, ale Asociaţiei foştilor deţinuţi politici, pe care am avut onoarea să le sprijin, ca şi ale Fundaţiei ICAR, care se ocupa de sănătatea supravieţuitorilor torturaţi şi a celor care suferă de sechele fizice sau psihice de pe urma detenţiei în închisorile comuniste, despre care presa va da seama, sper, dovedesc că nu există o preocupare echilibrată moral, mediatic şi economic pentru cele doua grupuri de victime. În lipsa unor studii serioase şi independente, se mai poate crede că majoritatea responsabililor atrocităţilor comuniste ar fi fost neromâni. Asta îi aranjează pe unii români, deculpabilizînd comunitatea. Nu există, însă, statistici oficiale care să înlăture definitiv acest gen de ipoteze interesate.
Andrei Roth, sociolog clujean, a încercat, acum cîţiva ani, n revista Altera, de la Tîrgu Mureş, pentru a combate tocmai persistentele afirmaţii şi rumori, o analiză a prezentei evreieşti în aparatul de partid al regiunii Cluj prin anii ’50-’60. El ajungea să constate o supra-reprezentare. Dar analiza nu depăşea statisticile, şi nu arăta care erau funcţiile pe care aceştia le ocupau, care era, de fapt, puterea de care dispuneau, dacă erau executanţi sau dacă orientau acţiunile instituţionale.
Am putea să convenim că energia spirituală consumată în polemici de Paul Goma, de Dv., de Radu Portocala sau de alţii, ca mine, s-ar putea dirija cu mai multă eficienţă spre studierea situaţiilor reale. Şi spre susţinerea morală a unor eforturi ca acelea depuse de Institutul Român de Istorie Recentă, şi de Marius Oprea, de pildă. Institut care funcţiona sau mai funcţionează cu fonduri externe însă.
Statul iliescian nu avea interesul să susţină aceste cercetări. În schimb, chiar dacă cu ezitări şi manevre dilatorii, a susţinut ba chiar finanţat realizarea Raportului Wiesel. Mi se pare că ne aflăm în faţa unui caz excepţional, dacă nu unic: un stat plăteşte bani pentru ca o comisie, nicidecum neutră, să construiască un discurs acuzator care certifică nu doar responsabilitatea individuală şi instituţională, ci insinuează şi o responsabilitate colectivă naţională pentru crime de genocid imprescriptibile. Există temeiuri pentru a considera că bruiajul repus în mişcare de Raportul Wiesel (al cărui rezultat nu este o cercetare, argumentare, ci un act de acuzare) ar putea fi doar una din măştile unui proces de acuzare colectivă, ca şi de exploatare colectivă a Europei de Est post-comuniste, în cadrul industriei holocaustului, în numele supravieţuitorilor şi urmaşilor acestora, de către cabinete de avocaţi specializaţi şi asociaţii pseudoreprezentative ale comunităţilor evreieşti din diaspora sau din Israel.
Într-un articol sintetic şi pertinent, publicat în Ziua, intitulat „Înşelătoarea umbră a vinei colective“, Radu Portocala a trasat istoricul recent al chestiunii. Pentru curioşi, recomand site-ul (poliglot) de la adresa: http://www.claimscon.org/. Sau site-ul: http://www.crt-ii.org/index.phtm. În orice caz, autorităţile statului român au obligaţia să facă publice orice cereri sau tranzacţii pe această temă, întrucît ele privesc modul în care se gestionează finaţele publice.
Le cere Goma beneficiarilor sistemului comunist „genocidar“, cu P.C.R.-ul său în frunte, să se lepede de satana, să cureţe în ograda lor. Aceşti domni ar putea să renunţe la pretenţia că ar reprezenta singuri gîndirea politică progresistă, să nu mai lipească etichete de fascist şi antisemit pe orice contradictoriu, pe orice militant într-o organizaţie care socoteşte că se poate menţine un echilibru între valorile universale şi valorile locale, să înceteze să atace românismul, patriotismul şi naţionalismul ca pe nişte plăgi. Să nu uite că naţionalismul – sau dacă vreţi, „românismul“ – este constructor de identitate statală. Că naţionalismul, cum afirma Ion Varlam, într-un pasionant memoriu politic, publicat în revista Asymetria (cf. http://www.asymetria.org/varlammemoriueuropa.html), într-o formula exactă, «despre care este de bon-ton să se afirme că ar fi la originea terorismului, nu este cauza situaţiilor conflictuale, ci efectul lor: o reacţie naturală contra dominaţiei străine sau hegemoniei unui grup etnic în sînul aceluiaşi stat. Altfel spus, e vorba de un naţionalism frustrat, de „revendicatori“, considerat ilegitim faţă de naţionalismul afişat al deţinătorilor de poziţii cucerite, acesta din urmă legitim doar fiindcă nimeni nu poate să-l conteste fără a fi asimilat unui periculos terorist. Or, nimic nu e mai legitim decît a regăsi identitatea şi conştiinţa naţională după o opresiune alienantă de o jumătate de secol sau mai bine, cum a fost totalitarismul marxist».
Trecerea la iudaism a unor evrei pînă de curînd internaţionalişti convinşi, care nu trăiesc în Israel, acesta fiind un stat declarat iudaic, adică un stat teocratic şi etnocratic cum visa Nichifor Crainic, e un semn că spaima pierderii identităţii a intrat şi în sînul acestora.
Dizolvarea sau simpla slăbire a statului-naţiune nu pot fi acceptate atîta vreme cît cetăţenii României se află în faţa celei mai dizolvante acţiuni anti-identitare la care au fost supuşi vreodată. Statul este, prin Constituţie, apărătorul şi garantul păstrării identităţii naţionale. Cînd zic „cetăţenii“ fac referinţe şi la cei de alte naţionalităţi.
Dar dacă ungurii cred că pericolul pierderilor identitare vine din partea românilor acum, se înşeală. De altfel, cred că nu se înşeală atunci cînd revendică şcoli autonome, autonomii culturale şi administrative etc. Se apără, cred ei, de violenta deznaţionalizare la care i-ar împinge românii, guvernele româneşti de la 1920 încoace. Se ascund în spatele zidurilor unor cetăţi care li se par inexpugnabile, fără să observe că antenele de televiziune pe care le montează pe metereze aduc mesaje mult mai corozive pentru identitatea lor decît învăţarea limbii române la şcoală. Dar poate că cei mai sensibili şi mai inteligenţi dintre ei au observat, deja, că atît românii, cît şi ungurii, saşii, pînă şi lipovenii din Deltă, sunt, de fapt, supuşi aceluiaşi tăvălug care, de data asta, nu vine de la Răsărit.
Scrieţi că «textul „Să învăţăm de la evrei?“ de Paul Goma se referă la o delicată problemă de istorie politică şi morală cu care se confruntă cei care vor să explice istoria reală a României de la Carol al II-lea încoace: responsabilitatea celor care au conspirat împotriva intereselor naţionale şi au colaborat cu Armata Roşie, P.C.U.S., serviciile sovietice N.K.V.D. (K.G.B.), G.R.U. şi alte instituţii pentru a impune cu forţa regimul totalitar comunist în România». Nu negaţi că o astfel de problemă există. E corect.
Vă invit să cercetaţi, şi invit pe toţi cei care au acces la Internet să o facă, site-ul de la adresa http://www.procesulcomunismului.com, în paginile privind istoria partidului comunist din România. Nu e vorba de noutăţi, ci de o sistematizare a informaţiei. Veţi vedea ce preconiza acest partid, de-a lungul scurtei sale istorii, cînd milita pentru dezmembrarea statului român. O făcea, teoretic, în numele intereselor celor exploataţi. Dar dacă tot sunt anacronismele la modă, de ce nu am profita: ştim ce a urmat şi în ce mod au fost servite interesele celor exploataţi de burghezia comunistă, ce s-a născut odată cu implementarea sistemului.
În aceste condiţii, nu era, oare, normal să existe o opoziţie naţională? Comentatorii vestiţi, de la Gheorghe Voicu la Dv., menţin o confuzie; dacă sistemul comunist precedent a utilizat „naţionalismul“ pentru a se legitima politic, după ce se delegitimase în prima sa fază prin genocid sau, dacă vreţi, etnocid anti-românesc, dar şi anti-german, anti-evreiesc, şi anti-bănăţean, anti-ardelean etc., asta nu însemnă că orice naţionalism este pernicios.
Proba, dacă mai era nevoie, este că guvernele occidentale fac, de fiecare dată cînd asta le aranjează, apel la dreptul la autodeterminare etnică, mai ales cînd pe teritoriile noilor entităţi statale trec conducte actuale sau viitoare de petrol. Nu păreţi să observaţi că, prin instrumentarea aşa-zisului „antisemitism“ endemic, atavic şi naţional al românilor, instrumentare la care, prin comentariile Dv. simpliste sau orbirile acceptate, contribuiţi din plin acum, într-un interval foarte scurt, în circa trei ani, mai ales după intervenţiile fostului ambasador american Guest [Guest (n.) A visitor; a person received and entertained in one's house or at one's table; a visitor entertained without pay. Oaspete, nu?] şi, ulterior, prin exportul de nazişti germani, presupuşi criminali de război născuţi în România, dar importaţi fără probleme de statul american după 1945, toleraţi acolo fără a fi acuzaţi sau judecaţi, prin reeditarea necritică a unei cărţi ca aceea realizata de Matatias Carp în 1946, şi prin neglijenţa criminală a administraţiei statului român de după 1989, care nu a construit infrastructura de cercetare necesară, lăasînd pe mina unor judecători neobiectivi, care sunt părţi şi în actul de acuzare, cercetarea istoriei şi păcatelor statului român şi a cetăţenilor săi, s-a impus (nu studiată, ci dictată) concluzia existentei unui Holocaust al evreilor în România, prin combinaţia de parafraze şi citate montate din raportul Wiesel.
Nu ignor, şi nici Paul Goma nu ignoră, responsabilitatea unor cetăţeni români în abuzurile, crimele făptuite din lăcomie sau răzbunare. Dar dacă toate astea sunt adevărate şi trebuiesc cercetate, eventual pedepsite, întrucit unele din crimele de acest gen sunt imprescriptibile, compoziţia acestei comisii lasă visător pe orice cunoscător al activităţii de cercetare din România şi a operei majorităţii comisioţilor. Nu văd ce are a face în această listă, Mihai Dinu Gheorghiu, de pildă, altfel diligent sociolog specializat în sectorul elitelor de partid, despre a cărui activitate de istoriograf sau sociograf în chestiunea evreiasca nimeni nu a auzit. Cele cîteva contribuţii pe astfel de teme ale lui Wiliam Totok nu depăşesc publicistica bine informată.
În afară de cîteva personaje decorative, prea mulţi evrei. Lucrul trebuie scris clar. Pentru o comisie imparţială, chiar dacă nu în sens cifric, ci doar în acela contributiv, balanţa trage prea tare într-o parte. O comisie cu asemene misiune trebuie să fie credibilă, nimeni să nu poate argumenta ca mine acum. Altfel sensul informativ şi educativ al activităţii ei se va pierde, ea va fi contestată. În astfel de delicate cazuri nu se poate juca nimeni cu dezechilibre care decredibilizează activitatea şi rezultatele cercetării, dacă cercetare obiectivă ar fi avut loc, şi nu doar construirea unui act de acuzaţie. Este semnificativă, în preambulul raportului, prezenta expresiilor de auto-calificare: „Raport întocmit exclusiv în conformitate cu standardele şi normele ştiinţifice în vigoare“. Ca şi cum simpla afirmare ar fi suficientă ca valoare probatorie.
Eu nu ignor sau neg absoluta necesitate de a se face o astfel de cercetare. Dar aş fi mai mefient, cunoscînd vicleniile lui Ion Iliescu, negator cu cîteva luni înainte, trecerea „vulpii roşii“ ca mentor a unei astfel de comisii, prin natura compoziţiei sale contestabilă, mi se pare că ar conţine măcar un semnal de alertă pentru comentatori. Iliescu a vrut să decredibilizeze acţiunea. Medalii date concomitent lui Wiesel şi C. V. Tudor? Putea el să spere că va trece neobservată confuzia? Oricum, Raportul Wiesel este o gravă confuzie şi un act de abdicare de la analiza obiectivă. Anatema de antisemitism este prea uşor aruncată, manipulată. Este dreptul inalienabil al victimelor să facă demersuri pentru a fi despăgubiţi moral, dreptul urmaşilor de a şti că morţii lor sunt onoraţi, că ocnaşii sunt despăgubiţi financiar pentru munca gratuită sau prost plătită în lagăre sau uzine germane. Ca şi în cele româneşti sau ungureşti sau pe şantierele de construcţii de drumuri din anii ’40. Este dreptul lor inalienabil de a fi cerut şi de a cere pedepsirea criminalilor şi despăgubiri morale sau materiale. Dar atunci şi sioniştii din România, care au înfundat puşcăriile comuniste au acelaşi drept. Ca şi sîrbii „titoişti“ sau germanii (duşi în Siberia, nazişti prin naştere!). Şi de ce nu, poate chiar şi românii? Chestiunea care se pune, însă: în ce proporţii se pot acorda astfel de despăgubiri şi care sunt priorităţile la care poate răspunde statul incriminat? Dacă Germania, Elveţia, eventual Franţa au forţele economice necesare pentru a accepta astfel de despăgubiri, România, Ungaria, nu le au. Iar acceptarea lor fără discuţii ar duce la o gravă perturbare a economiei naţionale. Ca şi la o gravă perturbare a relaţiilor interetnice.
Plecînd de la putere după ce a girat Raportul Wiesel, în modul cel mai iresponsabil cu putinţă, Ion Iliescu a dovedit, încă o dată, că nu a reprezentat, ca preşedinte, interesele României şi ale locuitorilor săi actuali. Ceea ce mă întristează este faptul că admiteţi ceva adevăruri, totuşi, din discursul lui Paul Goma, dar ignoraţi orice argumentare în privinţa acuzelor pe care le aruncaţi cu dezinvoltură.
Chiar aşa, ce vrea Goma? Bună pace. Dreptul cetăţenilor României de a-şi scrie istoria fără imixtiuni străine, în fine. Puţină dreptate şi adevăr, renunţarea la etichete, pedepsirea criminalilor, recunoaşterea spăşită a păcatelor derivate din aplicarea reală a comunismului în Europa de Est, punerea cenuşii pe capetele foştilor securişti şi activişti de partid, români, unguri, evrei, care au făcut alia şi sunt pensionari onorabili în Ungaria, America sau în Israel (e adevărat, unii, supuşi acum terorii atentatelor palestiniene), dar mai ales pe frunţile activiştilor şi colaboraţioniştilor naţionali neemigraţi. E prea mult? Nu cred. Dimpotrivă, e doar un program minimalist.
1 martie 2005
Dan Culcer
Sursa: http://www.asymetria.org; republicat pe http://www.cafeneaua.com/nodes/show/3780/ce-vrea-paul-goma-buna-pace%E2%80%A6/1.
ADDENDA
Această republicare este necesară. Evident, risipa de argumente aduse de d-l Dan Culcer în replica dată lui Dan Pavel este determinată de importanţa problemei, apărată viguros dar singular de Paul Goma, şi nu importanţei avute de aberaţiile unui Dan Pavel, care, azi, cum era şi firesc, „a dispărut ca măgaru-n ceaţă“. De altfel, lui Dan Pavel i se aplică observaţia unui moralist francez: „Dacă nu mori de tînăr, se întîmplă să te contrazici în viaţă“. Într-adevăr, Dan Pavel s-a numărat, ani de zile, printre cei mai virulenţi denigratori ai Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.). Prin nu se ştie ce concurs de împrejurări, acest individ s-a trezit trimis la sediul C.I.A. din Langley, la nişte cursuri – cu care, de altfel, s-a şi lăudat, cum că ar fi un elev al nu-ştiu-cărui amiral, care era, la acea vreme, directorul C.I.A. şi despre care un istoric american al C.I.A. afirmase că fusese unul dintre cei mai slabi directori. Ar fi paradoxal ca un director incompetent să lase în urma sa un „elev“ competent, ba, chiar mai neverosimil, să transforme un nătărău într-un tip cu judecată, dar s-a întîmplat că, totuşi, revenind în ţară după studiile sale în ale spionajului american, Dan Pavel a spus şi o chestie deşteaptă: cum că, pentru a deveni eficient, „ar trebui ca S.R.I.-ului să i se dea prerogativele F.B.I.-ului, în special capacitatea de a impune legea“ (sic)! Or, eu, încă în comunicarea din decembrie 2000, „Ubicuitatea războiului axiologic“, relevasem că „ofiţerii de informaţii trăiesc în România ca într-o ţară ocupată“ (ca şi acum, de altfel), adică, de fapt, S.R.I.-ul fusese emasculat tocmai de către guvernanţi, ca să poată jefui ţara mai uşor şi a rămîne nepedepsiţi. Din cauza ineficienţei S.R.I.-ului – provocată, în mod esenţial, de lipsa de reacţie a factorilor decidenţi cărora le furnizează informaţiile –, România a fost jefuită lejer de guvernanţii postdecembrişti, de conivenţă cu „investitorii strategici“ (citeşte: escrocii) străini.
Revenind la articolul d-lui Dan Culcer, este evident că problemele puse şi consideraţii sale de acum opt ani sunt la fel de actuale. În fruntea propagandei proholocaustice se află aceleaşi personaje reprehensibile în cel mai înalt grad: escrocul internaţional Elie Wiesel, escrocul antiromân Radu Ioanid, vameşul rămas necondamnat Marco K. Katz şi toţi acoliţii lor jidani şi jidăniţi de la Institutul „Wiesel“ (citeşte: „Weasel“, adică nevăstuică).
Între timp, conform unor informaţii, guvernul Adrian Năstase, pe lîngă faptul că a dat criminala O.U.G. nr. 31/2002 – care trebuie urgent abrogată, întrucît, prin abrogarea Legii Fabius-Gayssot s-a creat un precedent favorabil abrogării O.U.G. nr. 31/2002! –, a acceptat şi pretenţiile jidanilor (care nu sunt evrei de neam, ci sunt urmaşii khazarilor, care au devenit „evrei“ prin aproprierea cultului mozaic!) de a li se plăti bani de holocau$t, iar pînă acum guvernele României au plătit circa 12 miliarde de euro. Iată de ce nu sunt bani pentru pensii şi salarii, bani pentru Învăţămînt şi Sănătate, pentru investiţii care să aducă beneficii ţării: pentru că guvernanţii de toate culorile au acceptat falsele acuze ale sioniştilor cum că România ar fi vinovată de pretinsul holocaust şi au îngenuncheat şi înfeudat ţara; cu banii noştri, daţi pentru holocau$t, jidanii au cumpărat proprietăţi în România, riscînd să devenim o a doua Palestină! Nu spunea Shimon Peres, rînjind satisfăcut, „Am cumpărat Manhatanul, …am cumpărat România, Ungaria, Polonia“?!
Totodată, este necesar să amintesc un fapt important, dar uitat sau ignorat de propagandiştii antiromânismului: organizaţia Project on Ethnic Relations este stipendiată de Fundaţia Soros pentru o societate „deschisă“ şi se află la baza incitării maghiarizaţilor şi ţiganilor de a-şi escalada pretenţiilor lor, ajungîndu-se la situaţia actuală, cînd ţiganii ne-au compromis în lume prin etalarea vocabulei „rom“, iar maghiarizaţii au ajuns cu impertinenţa să ne ameninţe cu „lupta cu arma în mînă“ pentru a-şi obţine secesiunea! Apoi, amendînd puţin afirmaţia autorului, este necesar să fac inclusiv precizarea că Mişcarea Legionară nu s-a făcut vinovată de „violenţă şi crimă politică“. Această sintagmă e o denigrare-clişeu a detractorilor Mişcării Legionare şi, în genere, a României – în special sionişti, precum mincinoasa Hannah Arendt, Raul Hilberg, Nicolas H. Nagy-Talavera, Leon Poliakov, Teşu Solomovici, dar şi alţii, ca Ernst Nolte, Armin Heinen –, care spun despre Mişcarea Legionară că ar fi fost o organizaţie fascistă, ceea ce este fals. La Procesul de la Nürnberg Mişcarea Legionară nu a fost asimilată fascismului, după cum nici mareşalul Ion Antonescu nu a figurat printre criminalii de război judecaţi şi condamnaţi la Nürnberg, cum pretind Teşu Solomovici şi ciraci săi. De „violenţă şi crimă politică“ (precum asasinarea lui Nicolae Iorga, Virgil Madgearu ş.a.) poate fi acuzată doar aripa ei „muncitorească“, infiltrată de agenţi ai N.K.D.V., şi numai în timpul conducerii de către Horia Sima, care a fost protejat şi răsplătit cu o viaţă îndelungată la Madrid.
Ei bine, dacă Paul Goma voia pace, eu nu vreau pace – şi, sper, la fel ca mine şi mulţi alţii –, ci, la fel ca şi Paul Goma, vreau „pedepsirea criminalilor“: vreau ca toţi hoţii să fie izgoniţi din ţară (dacă nu pot fi judecaţi, condamnaţi, încarceraţi şi executaţi), fie că sunt escroci de mare calibru ca Sorin Beraru, Shimon Nahor, Frank Timiş, Omar Hayssam sau găinari ca Nati Meir, fie că sunt bancheri ascunşi după numele diferitelor bănci „prestigioase“ austriece, americane, englezeşti, franceze, greceşti, olandeze etc. – dar care nu sunt decît ramificaţii camuflate ale finanţei iudaice internaţionale.
17 martie 2013, Duminica Izgonirii lui Adam din Rai
Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu